Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

joi, 21 februarie 2013

Ierodiaconul Mitrofan Cioltan, jerta bineprimită din poiana liniștii



Cine este însetat să vină la Mine și să bea, spunea Mântuitorul Iisus Hristos într-una din cuvântările Sale. Cui îi este sete aleargă la Izvorul cel de Viață făcător al Sfintei și Dumnezeieștii Treimi, pentru a primi har, pace și binecuvântare, pentru ca sufletul omului căutător după sens și lumină în viață, să primească adâncă lumină și adevărat sens. Schitul, sihăstria, sunt spații de rugăciune prin care monahii, încearcă să se retragă și mai mult din tumultul vieții acesteia pentru a-și umple cu Apa cea Vie, sufletele însetate după dorul de Dumnezeu.
Viața unui monah este parcă o retragere pentru „o clipă” din iarmarocul acestei lumi pănă la întâlnirea nemărginită cu Hristos Arhiereul cel Veşnic. Călugărul doreşte să fie singur cu Cel Singur, adică cu Dumnezeu, pentru ca inima omului în singurătate să grăiască inimii Domnului. Fără aceste două inimi în dialog, viaţa monahală autentică pe pământ nu poate exista într-un mod armonios.
După acest Dor de Dumnezeu aleargă nu doar monahii, ci şi omul contemporan care tot mai mult lasă, puţin câte puţin, din când în când, agitaţia vieţii din satul sau oraşul unde trăieşte şi se lansează în mijlocul codrului, în inima pădurii, pe o pajişte de munte, luându-şi, poate, familia, Psaltirea, toiagul drumeţului, pentru a merge la o Sfântă Slujbă la un schit îndepărtat şi prin aceasta să simtă că cerul este mai aproape de pământ şi pământul, prin inima lui, este mai aproape de cer. Nu avem cuvinte să mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste oaze de pace şi binecuvântare fără de care searbădă, cenuşie, lipsită de culoare ar fi viaţa noastră !
De focul dragostei lui Dumnezeu mai sunt atinse inimi de tineri şi tinere ce se îndreaptă spre sfintele mănăstiri pentru a fi candele aprinse pentru neamul lor, pentru ei şi pentru lume. Cu sfială, cu bunăcuviinţă, cu delicateţe, îşi jertfesc inimile pe altarul credinţei străbune lăsând zgura şi noroiul de pe picioarele sufletului la poarta mănăstirii, murind lumii acesteia. Luând lumina întreagă, şi lăsând lumina întreagă în aşezământul monahal, sufletul se hrăneşte cu pace şi binecuvântare. Omul zilelor noastre înlănţuit în tot felul de tehnici ce aparent îi uşurează viaţa, dar de fapt i-o complică şi mai mult, îşi găseşte adeseori nevoia de singurătate, oxigen, isihie şi în propria odaie unde arde o candelă, unde obloanele sunt trase, unde zgomotul lumii pătrunde mai greu, unde simte splendoarea şi înălţimea sihăstriei lăuntrice…
Un suflet ales, la vârsta maturităţii, trecut de 30 de ani, doritor de linişte şi rugăciune, păşea acum mai bine de 23 de ani într-o minunată poiană înconjurată de păduri, la Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Țibucani, înfiinţat de către ucenicii Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski în 1774. În acest aşezământ monahal au trăit călugări îmbunătăţiţi cu viaţă duhovnicească ce au sfințit timpul și locul prin nevoințele lor ascunse în inima codrului. Monahul Damian Țâru, despre care sunt așternute pagini alese și smerite în Patericul românesc; Epifanie Acatrinei, marele stareţ de la Râşca, Horaiţa şi Ţibucani; Pahomie Atofani, blândul duhovnic și smeritul monah, sunt doar câteva chipuri smerite ce au însemnat pagini nemuritoare la Tronul Preasfintei Treimi.
Oamenii din Țibucani sunt dintotdeauna legați de schit. Multe bătrâne sau chiar tinerele fete poartă numele Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, ocrotitoarea schitului. Chiar și suflete ce au trecut la cele veșnice din îndepărtate vremuri ce își au obârșia în aceste ținuturi sunt mângâiate prin miridele de la Proscomidie… De ceva timp cei din Țibucani mă consideră de-al lor, iar eu am devenit un iubitor al locurilor şi al oamenilor, de la care am învăţat permanent şi încă mai sunt multe de învăţat...
Părintele de care aminteam mai sus, ierodiaconul Mitrofan Cioltan, este cel mai statornic vieţuitor contemporan al schitului. Atras de simplitatea locului din bătrâna chinovie țibucăneană, căci până acum câțiva ani nu exista nici drum, nici curent electric, nici telefon, nici alte îndeletniciri ce în societatea contemporană se dovedesc a fi tot mai necesare, acest suflet doritor de pustie s-a încetățenit cu locul, aici urcând treaptă cu treaptă către cer.
Blândul monah își împarte timpul între ritmul rugăciunilor bisericii, bucuria ascultării și liniștea chiliei, fiind o pildă vie de așezare, isihie și rânduială monahală. Iubitor de tăcere, om al rugăciunii înveșmântată în fapte bune, părintele Mitrofan este un monah acoperit discret și neîncetat în mantia smereniei. Chipul acestui viețuitor din bătrâna chinovie poate constitui un model pentru monahii vremurilor noastre.
De pe mâinile harnice și dăruite ale părintelui Mitrofan au ieşit multe lucruri vrednice de amintire la orice ocazie de pioasă evocare. Oriunde arunci privirea prin gospodăria schitului sunt mărturii vii ale prezenței unui om hăruit ce alină viaţa monahală de aici. Adeseori am poposit si eu, ca unul ce nu le cunosc pe toate, la sfaturile părintelui, pline de înțelepciune și cernute de experința vieții.
Purtând multe trăiri și amintiri în desaga vieții în cei peste 22 de ani de monahism părintele este un tezaur veritabil pentru cronicele monahale, fiind un martor prețios al altor vremi de pioasă amintire.
Iubeşte natura în general, munca pământului cu toate rânduielile ei. Găseşte în acestea un echilibru, între muncă şi rugăciune, preţuind fiecare colţişor de pământ, care, prin ceva osteneală și dragoste, poate să aducă roade îmbelşugate. Mereu simte nevoia să lucreze ceva: uneori sculptează, alteori sudează, repară și construiește orice este nevoie, conduce tractorul, etc.
Însetat de dorul de îndumnezeire, desăvârșire, singuratic, om al păcii şi al bucuriei duhovniceşti, părintele începe şi încheie ziua cu pravila călugărească de cel puţin una sau două ceasuri, adăugând peste acestea pomenitul multor nume într-o linişte deplină, nemărginită. Din smerenie nu a acceptat hirotonia întru ieromonah sau alte ascultări mai înalte la care darurile duhovnicești îl recomandă doar la o simplă întâlnire în duh.
Foarte ordonat şi meticulos, harnic şi exigent, rezervat în a lăuda pe cineva la prima vedere, fiind adeptul unei discipline severe, încărcat de ani, virtuţi şi daruri duhovniceşti pe care le-a cultivat prin multă rugăciune, răbdare şi osteneală, părintele Mitrofan rămâne o icoană vie a monahismului din poiana liniştii, o candelă nestinsă în înserarea lumii acesteia.

ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 16 februarie 2013

Mai era ceva…




Zăpada nu-mi mai încăpea în brațe. Cu cât o strângeam mai tare cu atât mai mult se făcea mică-mică, într-un alint fără de sfârșit. Se topea în iubire... Cu sclipiri de pietre scumpe, zăpada sărută stelele căzute din cer. Un fulg de lumină îmi amintește ce plini de iubire și bucurie sunt oamenii. Când stăm pe spate în zăpadă și ne mișcăm repede mâinile și picioarele desenăm fluturi sau îngeri.
Tăcere cu gust de miere şi vis. M-am găsit deodată în mijlocul unei păduri. În trunchiurile solemne ale copacilor pulsa viața. Iar cărarea pe care eram, ducea tot mai adânc în codru și în timp… Copil și tânăr, bărbat matur și bătrân, în mii și mii de chipuri, arborii se înălțau din inima pământului. Plin de uimire și bucurie trăiam liniștea lor… Trunchiurile vii cu chipurile în cer și rădăcinile în pământ, unele mâhnite, alte pline de bucurie, unele tăcute, altele exuberante, dar neclintite, erau împreună sprijinindu-se într-un dans fără sfărșit. Foșnesc, vorbesc. „E loc sub soare pentru toți !”, parcă ar spune. Duioasă și caldă, solemnă, nesfârșită, iubirea îi ținea, încă, împreună. Trăiesc unii pentru alții și se întorc spre soare. Surâse… „Cât timp e Tatăl Ceresc cu noi, cum să ne fie frică ?!”, grăia un altul. Noblețea iubirii unduie pe aripi de lumină, pretutindeni, pe întreg pământul. Iubirea le învinge pe toate ! Iubirea este cea care scoate lumina din abisul îndoielii și neîncrederii. E plină de dureri, de sfâșieri, de răstigniri, de Înviere ! Zăpadă, vânt, ploi, soare, toate trec prin noi și ne ating până învățăm să iubim. Noi nu știm să iubim și ne rănim !
Copacii mă învață... în rugă vorbele nu se desprind de pe buze, ci se înalță din inimă. Atunci când vezi cum ia ființă Cuvântul te umplii de Lumină. Prin lumina dinăuntru vedem lumea… Muritorii încă se mai privesc unii pe alţii cu ochi străini şi goi. Şi nu mai este timp de judecat, ci doar de iubit. Suntem răspunzători de faptele rele ale celuilalt pentru că nu l-am iubit !  Când te întuneci la culoare inima-i de piatră deja… Trebuie să privim înainte și sus ! Oamenii au primit viața veșnică. O singură dată pentru totdeauna. Ce mare dar ! Pe razele trandafirii vor fi veșnici de stat împreună. 
Toate sunt la locul lor. Și Dumnezeu surâde cu binecuvântare peste creația Sa. Prin aerul de mătase natura așteaptă clopoțelul primăverii. Armonia înmiresmată, dulcea adiere șoptește pretutindeni a bucurie. Din iubire, o lacrimă se naște în ochii Lui și alintă obrazul pământului, iar și iar… „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi. A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii”…
În poiana unde îngerii doinesc, dincolo, mai era ceva… 

ieromonah Hrisostom Filipescu

duminică, 10 februarie 2013

Bucuria de a fi mic...


„Am rămas faţă în faţă, încordaţi, cu ochii ţintă unul la altul, traşi parcă de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele şi eu omul. Simţeam că-i e frică de mine şi nu mă putea împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mişca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simţeam că suntem, el câinele şi eu omul, feţele unui aceluiaşi act existenţial. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relaţii METAFIZICE cu câinele.”(Constantin Noica)


joi, 7 februarie 2013

Simplitatea, locul de întâlnire cu Dumnezeu



Lucrurile obișnuite ar trebui să fie simple, însă de la zi la zi se dovedesc a fi tot mai încurcate. Într-o lume care îndeamnă neîncetat la competiție, la etalarea calităților și la încrederea în forțele proprii, omul contemporan este tot mai amețit de contraste. Opulența promovată în mass-media din ce în ce mai agresiv, a devenit standardul pe care majoritatea sufletelor visează să îl atingă. Este doza zilnică pe care neuronii o doresc pentru a se menține treji în somnul lumii. Și când te gândești că în călătoria acestei vieți ar trebui să avem la noi doar bagajul strict necesar care să ne folosească în viața cea veșnică.
Întrucât statisticile sunt alarmante în privința stresului și a modului aglomerat în care omul contemporan viețuiește, deja se vorbește de un curent al simplității: simplitatea la locul de muncă, simplitatea în bucătărie, simplitatea în sănătate, simplitatea și naturalețea în frumusețe, simplitatea în filme, simplitatea în muzică, simplitatea în reclame, simplitatea în joacă, simplitatea în viață, etc. Simplitatea nu este o stare ce o caută doar oamenii ce vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, ci este un subiect ce stă de ceva vreme și în mințile filosofilor și logicienilor, pe paginile de statistică ale sociologilor şi pe buzele psihologilor și psihiatrilor. Mai multă simplitate, mai puține bătăi de cap parcă ne-ar spune toţi ! La toate problemele soluția stă în simplitate, în firescul lucrurilor. Cu cât e mai mare problema, cu atât soluția e mai simplă, însă omului îi este greu să accepte. De ce ? Pentru că ne plac și ne atrag lucrurile întortocheate, speculațiile, excesele. Avem „darul” de a transforma orice problemă simplă într-una care nu are nici început, nici sfârşit. Ne-au intrat în sânge informaţii, dureri, cuvinte, vise, frustrări, tăceri, singurătăţi, etc. Ne pierdem în labirinturi în care am intrat de bună voie. Diavolul e în detalii, spunea cineva. Tocmai de aceea Cuviosul Paisie Aghioritul spunea mereu: simplificați-vă viața, și stresul va dispărea. Lucrurile simple au devenit cele mai grele. Mă gândesc că așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul. Dacă renunțăm la lucrurile ce ne îngreuiează sufletul, el devine mai ușor, liber, firesc… și se ridică la Creator. Simplitatea este cheia liniștii, dieta sufletului şi transfuzia trupului.
Sfinții sunt modele vii de simplitate, de golire a e-ului pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul e plin de mărturii ale bătrânilor nevoitori ce prin simplitatea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Simplitatea, conține în sine frumosul care odihnește și unește bunătatea cu sinceritatea, naturalețea cu discreția, smerenia cu rugăciunea. Dumnezeu ne vrea simpli, viața însăși este simplă, noi însă o complicăm cu nimicuri disecate într-o multitudine de fire ce nu mai știm să le înnodăm. Şi apoi suspinăm că am rămas îngenunchiați în propria lucrare stângace. Simplitatea nu acoperă cu nimic firea, ea este cea care dă suflet universului, aripi gândirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Înalță sufletul către tot ce este bun, drept și frumos. Oare, astăzi a fi simplu este o artă sau un veșmânt doar pentru o anumită categorie de oameni ?!... În simplitate sufletul se liniștește, devine mai îngăduitor, mai nobil, mai sensibil, mai atent și învață bucuria de a fi mic.
Așadar „sfânta simplitate” este primăvara minții, a inimii, a vieții, este locul de întâlnire cu Dumnezeu… Iar dacă îl avem pe El, ne este suficient, căci „toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).

ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa:http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/simplitatea-locul-de-intalnire-cu-dumnezeu


miercuri, 6 februarie 2013

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,


În orice împrejurare te-ai afla, de bucurie, de întristare, lipsă ori bunăstare, înalţă gândul smerit şi inima curată către Dumnezeu, aducându-I laudă, mulţumire ori cerere, şi El, Care ascultă chemările sincere şi curate, nu te va trece cu vederea.








Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea şi îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică şi cu cutremur, aduc Ţie mulţumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău. Te slăvesc, Te laud şi Te cânt ca pe un Domn, Stăpân şi Făcător de bine. Şi iarăşi căzând înaintea Ta, îţi mulţumesc şi cu smerenie mă rog nemăsuratei şi negrăitei Tale milostiviri, ca şi de acum înainte să-mi dăruieşti faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine şi de aproapele meu. lzbăveşte-mă de tot răul şi necazul. Dăruieşte-mi linişte şi mă învredniceşte ca în toate zilele vieţii mele totdeauna mulţumire să-Ţi aduc şi să grăiesc şi să cânt cele preabune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Rugăciunea cu care părintele Paisie îi binecuvânta pe pelerini


"Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te înso­ţească. Domnul să te apere. Domnul să te călăuzească. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Domnul să te apere de vrăjmaşi. Domnul să-i îmblânzească. Domnul să-ţi moaie inima. Domnul să te facă să nu ţii minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Domnul să te călăuzească să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ţi dea putere să ierţi. Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.”