Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

vineri, 23 septembrie 2011

Crucea, chipul în care Hristos își îmbrățișează în Iubire creația


Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”

Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă pe drumul vieţii. Pentru cineva crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Minţile sclipitoare ale teologiei au văzut şi o cruce a geniului, a omului intelectual, neînţeles de societatea în care trăieşte, uneori prigonit, de cele mai multe ori invidiat şi apostrofat de suflete care nu i-au înţeles misiunea.

Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Deci chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, sau avem o situaţia materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Sfântul Isaac Sirul spune: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ.”

Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege:

Să luăm Crucea.Este greu, atât de greu, încat e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiți de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute, pentru că şi El s-a lasat ajutat de Simon din Cirene, când a căzut sub greutatea supra-omenească a Crucii Sale. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să îi urmăm Lui, chiar dacă am fi ultimul din turmă, chiar dacă simţim că în fiecare clipă parcă cedăm. Să nu cedăm, orice ar fi !

O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Harul nu poate veni în inima unui om ciudos sau în inima unui om care duce crucea îmbufnat şi răvrătindu-se împotriva Celui ce ne cheamă la drum. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunțe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.

Iar ultima variantă ar fisă trădăm Crucea. Acesta este singurul mod în care, suntem „scutiţi” de Cruce. Putem să Îl trădăm pe Hristos, şi aşa nu vom fi obligaţi să luăm Crucea, nici să Îl urmăm pe Acesta Răstignit. Aflându-ne pe drum, având deja Crucea, putem, atunci, să trădăm. Cum? Să ne împrietenim cu cei ce ne biciuiesc. Să încercăm să le intrăm în graţii sau pe sub piele, cum se zice. Să ne alăturăm glumelor ucigaşe pe care le fac pe seama celui Răstignit. Sau să tăcem când fac acestea. Să căutăm protecţia lor şi să ne luăm partea lor în această viaţă, pierzându-o în schimb pe cea veşnică. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă”, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”. La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. Un proverb al poporului român spune foarte adânc: „Decât să înting în unt şi să mă uit în pământ, mai bine înting în sare şi mă uit la soare !” Există o demnitate în aţi purta crucea !

Acum cât suntem sub cruce, suntem chemați să privim la ea și la Cel ce S-a jertfit pe ea, udând-o cu mult sânge nevinovat. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog și dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi!

ieromonah Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului Sfanta Maria Magdalena Țibucani
Judetul Neamt

vineri, 16 septembrie 2011

Acolo...

-o filă de jurnal-


Îmi trezesc peniţa pentru a mai contura din rugina frunzelor de toamnă un fum din clinchetul anilor ce i-am lăsat să zburde în voie pe maidanul vieţii. Acolo în colţul său de lume, însingurat, chemând cuvintele, visând, sperând, zâmbind, lăcrimând, ca să-şi dea măsura credinţei un gângurit înmugurea. Îmi aduc aminte ca de o fiinţă uitată în paginile unui manual de gimnaziu sau între două frunze culese în grădina bunicii şi puse la presat. Acolo, eram eu pe aripile unui curcubeu fricos, proaspăt ieşit după ploaie şi mi-aş fi dorit să mai rămân acolo…sub aripa protectoare a mamei, ce-mi repeta verbul „a iubi” ca pe o litanie. Plâng norii…lovind fără milă pietrele uscate de arşiţa veacurilor. Îneacă şi ţărâna ce adăposteşte o altă lume. Ecouri surde foşnesc în miezul zilei, ce pare a fi mai mult noapte decât zi. Fluvii de gânduri mă răscolesc iar şi iar, ducându-mă pe alte meleaguri ce stau sfioase-n cămăruţele sufletului meu.
Pentru fiecare din noi „acolo” poate fi plapuma călduroasă a bunicii, căldura casei părinteşti, vocea plăpândă a mamei, întâmplarea aceea năstruşnică din prima excursie, peisajul care mi-a inundat întreaga fiinţa, prima iubire din minunaţii ani de liceu, un loc deosebit dintr-un pelerinaj sau excursie, un așezământ monahal unde am gustat bucuria isihiei, o experienţă de viață sau doar un scâncet ce ne-a scânteiat cândva inima.
Plouă…cu picături mici, mărunte, de parcă ar fi lacrimile cuiva. O vrăbiuţă caută zgribulită într-o băltoacă ceva, ştiut numai de ea, şi băltoaca e murdară de noroi. E sătulă de tot şi de nimic. Nu a mai avut răbdare şi a ieşit în ploaie, poate de singurătate…poate de curiozitate… Pentru ea unde o fi acel „acolo”, în ţări străine sau aici cu mine ?... Credeam că numai eu stau de vorbă cu ploaia, însă observ că este şi ea. Ce egoist sunt, credeam că ploaia e doar a mea, şi doar pe mine mă ascultă… Hmm ! Cel puţin e bine că ne mai ascultă, ca ne mai sărută pământul. E tristă…stă în ploaie parcă de ciudă, de răzbunare, pentru natură, pentru consoartele ei, pentru existenţă. Poate ar fi vrut să fie altă creatură sau în altă parte. Se uită la mine, acolo în lumea ei poate vrea să fie în locul meu, sau plânge că nu o înţeleg nici eu… Ar vrea să-mi vorbească, ar vrea să mă asculte ?! Ochii ei mici ca boabele de piper, rotunzi şi mereu umezi m-au imortalizat. Ce făptură, oare ce simte? Poate câteodată mă vreau în pielea ei, doar ca să ating înălţimile şi să fiu în gingăşenia lor…dar e bine aşa. Și eu am stat astăzi în ploaie pentru ca Dumnezeu să mă sărute pe frunte.
În cotloanele şi ungherele sufleţelului ei mic vrăbiuţa se vrea “acolo”. Toți ne vrem Acolo. Și Adam se vrea „acolo”, în Raiul ce cândva l-a părăsit. Cred că pentru fiecare vietate şi făptură există undeva un “acolo”, ştiut numai de el, unde se închid ca într-un sipet, toate emoţiile, toate scâncetele, toate boabele de rouă ce mângâie vioara obrajilor, toate dorurile şi visele… dar poate reprezenta şi o lume dincolo de cotidianul obscur, ceva mai celest, mai divin, depinde de mesajele care se transmit şi obiectivul care este urmărit.
În viaţă mi-am măsurat adeseori zborul cu lacrima ştearsă cu dosul palmei, alteori cu zâmbete generoase și tot așa. Din ele mai răsar uneori sub clar de lună diamante feciorelnice ce mai strălucesc în nopţile de iarnă amintindu-mi, fie şi pentru o clipă, de “acolo” !
Sună clopotul, vrabia s-a speriat. Parcă ne-am trezit dintr-un vis. Peniţa îmi zgârâie foaia, îmi aduce aminte că acum după ce unii au bătut la uşa inimii mele şi clepsidra şi-a mai scurs niţel nisipul, pentru mine “acolo” este aici...şi aici va fi poate, cândva, “acolo”...

Ieromonah Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului „Sf.Maria Magdalena” Ţibucani


marți, 6 septembrie 2011

Boala, suferinţa – întâlnire cu Hristos la cel mai înalt grad



Trăim vremuri în care boala, atât trupească, dar mai ales sufletească se manifestă sub diferite forme mai mult sau mai puţin aducătoare de suferinţă. În ultima vreme bolile de orice fel au devenit parte din viața noastră a tuturor, afectând, din nefericire, vârste tot mai fragede.
Omul se îmbolnăveşte când se leagă de persoane, de lucruri, ori când păcatele acoperă și ultimul firicel de lumină din odaia sufletului acelui ce este încercat de un suspin mai adânc. Boala este „vizită dumnezeiască”. Dumnezeu nu pedepseşte, ci omul se autopedepseşte prin îndepărtarea de Dumnezeu care îi provoacă o durere ontologică, la început nesesizabilă, de cele mai multe ori imperceptibilă, dar care mănăncă precum cancerul din fiinţa sa. Iar, din nefericire, rănile sufletului adaugă la un moment dat răni în trup… Când sufletul plânge și omul nu îl aude pentru a-l pansa cu Hristos Euharistic, cu rugăciuni, cu virtuți, atunci el se folosește de trup și prin acesta dă diferite semnale de alarmă.
Boala este timp de pocăinţă pentru păcate. Boala este timp de meditaţie la viaţa noastră, este moment în care ne aducem aminte cât de fragili suntem şi mai ales observăm efemeritatea condiţiei umane. Dacă este dusă cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, cu rugăciune şi gânduri curate, boala este cel mai de calitate detergent care curăţă toate petele şi murdăriile sufletului, este „soluţia cea mai concentrată” ce ne luminează fereastra sufletului.
Într-o lume în care viețile unora au devenit doar o știre și atât, o lume în care, din nefericire, astazi vom uita mai mult ca ieri pe cei din jurul nostru și mâine, poate, vom uita mai mult ca astăzi, suferinţa, boala, suspinurile de orice fel reprezintă atât examene importante în viaţa omului cât și întâlnire cu Hristos la cel mai înalt grad. Ele ne  ajută să intrăm în logica lui Hristos şi totodată să ne bucurăm de providenţa divină.
Virtutea și suferința sunt valabile numai prin sensul lor. Nu orice suferință e folositoare, căci, aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii şi diavolul are martirii lui. De aceea, în suferinţă se învaţă, se experimentează o teologie a lacrimilor. Suferința, boala, neputința, dacă sunt mângâiate Înlăuntrul Sfântului Potir vom trăi Adevărul, gustând că „bun şi dulce este Domnul” !
„Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie.” (Ecclesiasticul 1,22)


Ieromonah Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului „Sf.Maria Magdalena” Ţibucani
Jud.Neamţ

duminică, 4 septembrie 2011

Aspecte din timpul lucrărilor de reparații la corpul de chilii, bucătărie și trapeză

3 septembrie 2011
-aspecte finale-

Din mila și darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfintei Mironosițe cea Întocmai cu Apostolii Maria Magdalena, ocrotitoarea acestui așezământ, lucrările de reparații la schit sunt spre final.

Slavă Ție Doamne pentru toate binecuvântările !