Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

duminică, 27 noiembrie 2011

Esenţă


De unde suntem ?
Venim din Lumină,
din Duh şi Viaţă
care e mişcare şi repaus
într-o Doxologie infinită.

Când vom vedea
cu cine ne asemănăm
ne vom bucura,
dar când vom revedea
chipurile
ce de la început
erau în noi,
care nici nu mor,
nici nu se arată
ci trăiesc Iubirea,
ce mult vom  suspina...

Cel ce a îndurat încercări
a aflat Viaţa.
Aici, e acolo
acum, e atunci...

Doamne, mulţi sunt pe lângă fântână,
Dar nimeni nu mai scoate Apa !

Invidia – lanț greu ce încătușează inimi mici



În sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre.


Între multe patimi și slăbiciuni ale vieții omenești, în mrejele cărora alunecă și se zbat mulți, se plimbă răutăcioasă și invidia. După Sfinții Părinți, cel stăpânit de patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului Evangheliei. 
Această stare apăsătoare a inimii se manifestă la început subtil ca o ușoară discrepanță dintre poziția ta și a celui care a reușit în anumite domenii de activitate și incapacitatea de a accepta și recunoaște reușita celuilalt. Apoi această stare de fapt se dezvoltă tot mai mult, depunându-se ca o funigine pe pereții inimii. Cel stăpânit de această frământare supraveghează mereu motive la cel pe care îl invidiază, pentru a-l condamna. Alții au definit această boală a sufletului ca incapacitatea de a înțelege starea de unitate a ființei umane, căci starea de bine a aproapelui ar trebui să ne bucure și invers.
În momentul când ne cuprinde invidia, uităm toate lucrurile bune pe care Hristos Domnul în marea Lui bunătate ni le dăruiește. Noi întoarcem spatele binecuvântărilor pe care le avem, ne ținem mintea și sufletul pironit în răutăți, rumegând numai ceea ce nu suntem sau nu avem. Psihologii sunt de părere că invidia este o emoție atât de incomodă, încât de multe ori facem eforturi mari pentru a nu-i simți împunsăturile dureroase. Alegem rolul criticului, spunând că obiectul invidiei nu are nici o valoare. Însă un ascultător atent poate simți foarte repede invidia în astfel de critici disprețuitoare, care pot răni foarte tare persoana căreia îi sunt adresate. 
Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Dar cum și moda e trecătoare, ar trebui ca și invidia să plece la plimbare. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că invidia este "tristețea pentru succesul aproapelui" și se opune iubirii aproapelui, „așa cum rugina mănâncă fierul, tot astfel invidia macină sufletul“, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că invidiosul “își face rău lui însuși înainte de a-l vătăma pe cel pe care îl invidiază, căci vrând să-l piardă pe altul se pierde pe sine însuși“.
Din invidie Lucifer, îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai. Pizmuind fericirea primei perechi de oameni, care trăiau în bucuria cea de negrăit a Raiului, diavolul, în chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva, îndemnându-o la păcatul neascultării.
Invidia naște ură, iar din ură se naște adeseori răzbunarea și un lanț nesfârșit de răutăți ce pot merge uneori mult prea departe. Omul stăpânit de invidie se întristează când vede binele și fericirea altora. Așa s-a întristat Cain ucigașul, văzând că jertfa fratelui său Abel a plăcut lui Dumnezeu și l-a ucis din invidie. Așa s-au întristat și lucrătorii viei din parabola Evangheliei, pentru că stăpânul le-a plătit și celor care au mers la lucru în ceasul al unsprezecelea, la fel ca celor ce au muncit din ceasul al treilea, adică din zorii zilei. Și așa s-a întristat și grecul Temistocle, care nu-și mai putea găsi liniștea, după ce rivalul său, pe nume Miltiade, a rămas biruitor în vestita luptă de la Marathon. „Ce ai tu ? Ce te supără ? Ce te doare ?“, l-au întrebat prietenii. Temistocle le răspundea plin de mânie: „ Sunt amărât pentru biruința lui Miltiade!“...
În măsura în care invidiosul se întristează de binele sau fericirea altora, în aceeași măsură se bucură de răul sau nenorocirea altora. Și un colț de zâmbet ridicat într-o clipă de durere a fratelui este suficient pentru a ne demonstra nouă înșine cât suntem de mici și cum pierdem pe Cale puținele agoniseli duhovnicești. O privire rece, o vorbă săgetată cu venin, o doză de indiferență la o emoție ce se vrea a fi împărtășită, oglindesc chinul lăuntric al celui ce uită că bucuriile sunt mai depline când sunt împărtășite, iar durerile sunt mai ușoare de trecut când sunt așezate și pe un alt umăr.
De ce ne este greu să acceptăm că pot fi oameni mai capabili ca noi ? Darurile sunt multe și felurite, iar diversitatea preocupărilor și capacităților ne face unici și indispensabili unii de alții, într-o comuniune frățească. Dacă nu înțelegem această chemare a omului de a trăi în armonie și în stare de bine cu cel de lângă el, ce folos mai are postul, rugăciunea, milostenia și toate celelalte fapte bune, dacă noi nu reușim să dăm la o parte nici măcar perdeaua invidiei de la fereastra inimii, pentru a vedea limpede minunățiile acestei vieți ?!
Câte exemple nu ne oferă viața de toate zilele ? Care plugar invidios nu vede că semănăturile vecinului sunt mai frumoase decât ale lui ? Care suflet mic nu se gândește mereu că alții sunt mai deștepți, mai apreciați și mai bine decât el ?! Și care fată sau femeie invidioasă nu vede că prietena are haine mai frumoase, bijuterii mai scumpe, sau te miri ce ?! E drept că societatea contemporană alimentează această stare apăsătoare prin spiritul de competiție, prin luxul exagerat al unora ce nu ezită să-l afișeze ostentativ, prin goana nebună după diplome și recunoașteri, prin coatele ce se dau la tot pasul pentru a fi cu un loc mai în față, sperând că poate de acolo „se vede“ mai bine „apusul de soare“, prin discrepanțele tot mai mari între cei cu stare și cei ce reușesc să-și ducă traiul de pe o zi pe alta și tot așa. 
În sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre.
Cel care năzuiește spre desăvârșire, îi va mulțumi Domnului pentru toate cele ce-i hrănesc viața fugară, fie bune, fie rele, bucurii sau necazuri, bine știind că numai în felul acesta va putea găsi îndestularea inimii și pacea sufletului. Căci, așa cum spune o vorbă din popor: „omul mulțumit e cel mai fericit și cel mai fericit e omul mulțumit“, iar Fericitul Augustin ne învață că: „fericirea constă în a ști să îți dorești ceea ce ai deja“.

ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 23 noiembrie 2011

Nektaria Karantzi, filomela Eladei


Am descoperit, din întâmplare, zilele acestea un glas dulce ce slavoslovește Domnului în inima Eladei. Pot spune că mi-a mișcat toate acordurile inimii încă de la prima audiție. Nu ai cum să nu îndrăgești o asemenea perlă atinsă de aripa unui înger…În mitologia greacă nectarul era o băutură a zeilor despre care se credea că dă nemurire celor ce gustă. Oare ce putem spune despre un glas angelic ?
Născută la 5 august 1978, Nektaria Karantzi, este absolventă a Facultății de Drept din Tesalonic în domeniul Ştiinţe Penale. A absolvit și Școala de muzică bizantină din Pireu (Atena), studiind cu marele teolog si psalt Dimitris Verykios și a participat la lecții de canto cu Thanos Petrakis şi Dina Goudiotikai în pian şi teoria muzicii occidentale. A luat parte la numeroase seminarii şi ateliere de muzică tradiţională elenă dar şi bizantină.
În prezent locuiește în Atena, fiind din ce în ce mai iubită şi apreciată în Grecia pentru talentul şi sensibilitatea sa. Pe lângă faptul că este avocat doctorand în drept penal la Universitatea „Kapodistrian” din Atena, consilier juridic pe probleme de proprietate intelectuală, specializată în protecţia penală a drepturilor de autor, Nektaria Karantzi predă și muzică bizantină la “Conservatorul Central” din Atena.
Cu o discografie ce numără peste 13 CD-uri, Nektaria Karantzi este invitată adesea la numeroase concerte, simpozioane, evenimente culturale, precum și la diferite hramuri de biserici, unde distinsa interpretă dăruiește cu smerenie și măiestrie talantul vocal primit de la Domnul.
Pot spune cu bucurie că această voce catifelată a apărut la timp în peisajul muzicii bizantine de unde trimite doxologii la tronul Preasfintei Treimi, revărsând și în inimile noastre izvoare de lumină. Numele de Nektaria nu este întâmplător, căci în urmă lasă multă dulceață, aidoma nectarului pe care albinele îl transformă în miere. Oare heruvimii și serafimii cum înalță imnuri dreptslăvitoare ?! O fi oare în glasul unor oameni picături din bucuriile netrecătoare ?!... 



ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Părintele Profesor Florin Bucescu, icoană a muzicii bisericeşti româneşti


Îmi amintesc cu emoţii înalte perioada când eram elev seminarist la Seminarul Teologic „Sf. Vasile cel Mare” din Iaşi. Derulez uneori ca un film bun, de duminică după-amiază, amintirile acelea vii în care învăţam buchile vieţii spirituale. Ori ca o evocare caldă la gura sobei când lemnele uscate trosnesc, iar plăcintele cu mere aburind îmbie toate simţurile şi oasele se-nmoaie într-o clipă de înălţare lăuntrică. Dulci amintiri, nisip al clepsidrei nemilos...   
Se spune că anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani din viaţă: sunt anii cu frământările adolescentine, în care te simţi viu şi liber, dar şi anii în care viaţa te invită să ai mai mult discernământ, anii în care îţi cauţi modele de urmat. Alţii înclină spre perioada studenţiei ca fiind vrednici de amintire, fiind anii căutărilor şi înţelepciunii. Şi unii, şi alţii fac parte din viaţă, având bucuriile, dorurile şi împlinirile lor.
Profesorii ce ne-au aşezat slove curate și pilde la inimă sunt mulţi, toţi zugrăviţi pe papirusul vremii cu o imperială demnitate. Acestor vase alese prin care Dumnezeu a lucrat şi lucrează  şi astăzi, li se cuvin rânduri alese, pagini nemuritoare, gânduri de gratitudine şi mai presus de toate rugăciuni la Tronul Îndurărilor. Inimile lor au adăpat ca un izvor rece şi cristalin de munte, arşiţa dorinţelor noastre de cunoaştere, de a fi oameni de vocaţie şi slujitori aleşi ai Bisericii strămoşeşti.
Chiar dacă Dumnezeu nu a sădit în viața mea darul de a cânta în mod armonios, totuși îmi amintesc cu nostalgie de orele de psaltichie în care emoţiile ne cercetau pe fiecare la deschiderea catalogului. Uneori curgea cu note mici, alteori cu note foarte mari; noduri în gât, respiraţii adânci, până la urmă la sfârşitul semestrului, toţi eram fericiţi. Sau când somnul dulce trebuia alungat încă de la orele 5:30 în diminețile de duminică, când pașii ce încă mai dormeau, mergeau agale la Biserica Sfinții 40 de Mucenici, unde repetam Utrenia glasului de rând cu Părintele Profesor Florin Bucescu. Uneori ne bucuram când eram câte două clase căci speram să nu ne vină rândul degrabă la paralaghisit. Chiar și așa, nimeni nu îndrăznea să moțăie prin străni, ci eram cu inimile mici bucurându-ne de fiecare zâmbet al maestrului ce ne insufla siguranță în cântare. Doamne, ce vremuri !

Sensibil la notaţia muzicală, iubitor al tradiției, cu portul simplu, dar maiestuos, prin prezenţa care cucerea orice inimă de la primul minut, părintele profesor de muzică era cu adevărat un părinte pentru noi toţi. Drăgălaş, adus parcă din poveştile sau amintirile lui Creangă, părintele Bucescu, ştia să ne descreţească frunţile şi să ne arate cât de mult ne preţuieşte. Un suflet mare, un profesor monumental, un gigant al muzicii bisericeşti româneşti şi un credincios smerit.
Pr. Conf. Dr. Florin Bucescu, trecut şi prin şcoala suferinţei acestei vieţi, a semănat de la catedră, atât ca profesor de muzică cât și ca om nobil, multe semințe bune în pământul inimii celor ce i-au fost învățăcei la Iaslovăţ (Suceava), la Colegiul Costache Negruzzi Iaşi, la Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi şi la Seminarul Teologic „Sf. Vasile cel Mare” Iaşi. A îndrumat cu mult tact şi bucurie studenţii de la Academia de Arte George Enescu din Iaşi, la diferite discipline de-a lungul anilor: Paleografie muzicală, Muzică psaltică şi Metodica predării educaţiei muzicale.
Personalitatea acestui profesor este colosală: membru fondator al Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, fondator şi conducător al Specializării Muzică religioasă de la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie muzicală şi Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi, autor a numeroase studii şi lucrări monografice (numai teza de doctorat are peste 700 de pagini, dense şi temeinice!), a conferenţiat şi susţinut diferite prelegeri în cadrul unor comunicări ştiinţifice în ţară pe teme de etnomuzicologie, de educaţie muzicală, muzică religioasă, paleografie, istoria muzicii, etc; sunt doar câteva din activităţile maestrului îmbrăcat cu mantia discreţiei. O parte din misiunea acestei candele aprinse a muzicii bisericeşti a fost descoperită prin diferite premii, distincţii de vrednicie şi alte ranguri, însă nimic nu a egalat bucuriile sfinte picurate de Domnul la ceas de taină în inima Domniei Sale. Şi îndrăznesc să-i spun Domnia Sa, căci îl simt ca un voievod al muzicii româneşti, iubitor de tradiţie şi cultură autohtonă ! A avut rostul lui în muzică şi un „cuvânt” preţios de spus.

Frumuseţea spirituală a muzicii bisericeşti din România a cunoscut o bogăţie prin iscusinţa şi darurile acestui suflet ales. Însetat de muzică, dăruit de Dumnezeu cu mulţi talanţi şi cu un sac plin de vocaţie, Părintele Profesor Florin Bucescu a susţinut prin măiestria şi dulceaţa glasurilor sacre, sufletele ce au devenit mai fierbinţi în rugăciune. Întemeietor şi Dirijor a numeroase coruri ce au bucurat inimile dornice să se înalţe la înălţimile cereşti, viaţa părintelui a fost ca un psalm închinat Domnului, pe care şi acum îl cântă la fel de armonios. Uneori l-am simțit ca un monah în haine de mirean...
Acum ciocârlia Moldovei slujeşte ca preot la Parohia Naşterea Maicii Domnului – Tălpălari din  Iaşi: alb, plin de candoare ca un copil, vesel şi cu fapte bune...răspunzând invitaţiilor de suflet...
Ne-am revăzut în rugăciune în cadrul diferitelor slujbe şi îmi spunea zâmbind cum numai el ştie să o facă „părintele poet”, strângându-mă în brațele calde și bune...
Părintele Profesor Florin Bucescu va rămâne în sufletele multora pentru veşnicie, un venerabil, o liră ce va susține mereu melodii alese alături de serafimi, o icoană a muzicii bisericeşti româneşti.

ieromonah Hrisostom Filipescu

vineri, 18 noiembrie 2011

Trup şi Duh


Unde este început
acolo va fi şi sfârşit,
recunosc că sunt gol,
dar cine moare lumii ?
Mă dezbrac de haine
şi le calc în picioare,
ştiu că Eşti Viu
acum nu mă mai tem...

Focul lăuntric
sporeşte credinţa,
nu Hristos se transformă
ci ochii noştri vor vedea altfel.
Ochiul nu a văzut
urechea nu a auzit
mâna nu a atins
la inimă nu a ajuns,
când ajungem să ne cunoaştem
vom fi iarăşi Unul...

joi, 17 noiembrie 2011

Aură


Vis
între două ferestre,
razele îmi deschid
pleoapele aşezate
până târziu
în rugă.

Şi dorul,
a stat sprijinit
pe ţurţurii
ce mi-au scârţâit
orele de taină,
aruncând în geam
aşchia lunii.

Gândurile
mi le vărs
în cupe de lalele
şi le usuc
pe vitraliile vieţii
uitate azi
la bătrâna catedrală.

Acasă
mă aşteaptă
oglinda atârnată
într-un cui strâmb,
căutând
nemurirea...







luni, 14 noiembrie 2011

Prietenia, aur ce strălucește pentru veșnicie


Metalelor nu le poți cere altceva decât să se înmoaie în fața focului care le topește. Față de nimic altceva nu se înmoaie. Metalul inimii noastre se topește la focul dragostei. Chiar dacă individualismul pare să fi câștigat teren, întreaga familie a omenirii pulsează încă în vibrațiile dragostei, de la cel mai înalt grad de dragoste pasionată până la cel mai coborât grad de bunăvoință, ea face dulceața acestei vieți. Provoacă o adevărată revoluție în suflet și trup, asemenea unui extaz divin. Nu mai există iarnă și noapte, pier tragediile și plictiselile, totul se metamorfozează când este acoperit cu vălul bunătății.
Suntem legaţi de oameni prin fel de fel de legături, prin sânge, mândrie, teamă, speranţă, dorinţe, admiraţie, iubire, împrejurări sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii. Prietenia e un veşmânt prea fin şi scump, tors din firul nobleţei, fidelităţii şi dragostei. Ea e menită să mângâie şi să ajute în cadrul tuturor relaţiilor şi situaţiilor, create uneori pe viaţă şi moarte. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13). E pregătită atât pentru zile senine, dar şi pentru drumuri şi călătorii anevoioase, ori naufragii, sărăcie sau prigoană. Înfrumuseţează totul prin curaj, înţelepciune şi unitate. Niciodată nu cade în rutină, e mereu vioaie şi inventivă, motivând, motivându-ne.
În legile sacre ale acestei stări a inimii, nu are ce căuta invidia şi profanarea sufletului prin curiozități ce pot violenta un spirit: nu e importantă familia fiecăruia, dacă i-am văzut casa, mașina, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarăşilor de mai puţin preţ. Prietenia e ridicată la înălţimi prin ceea ce emană, prin mesaj, gând, mărturie, mângâiere, încurajare, tăcere, rugăciune, binecuvântare. Prietenia nu supăra pe fratele cu virtutea, ci o lasă să lucreze în taină. Când cele două lumi vor rămâne pure, universale şi mari, toate darurile prieteniei nu se vor împuţina în veac.
Prietenia dintre Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Cea dintre Cuvioșii Ioan Casian și Gherman sau Sfântul Ioan Hrisostom și diaconița Olimpiada, sau  între Sfântul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei și Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, și multe alte exemple, sunt doar o fărâmă de mărturie a faptului că pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atât în sufletele celor ce le-au trăit cât și în cele ale vremii. Și urme ale frumoaselor prietenii ale sfinților se găsesc în corespondența lor, în cuvintele de binecuvântare, încurajare ori în rugăciunile pentru celălalt.
Nu cred să existe oameni în lume care să nu fie încercați de sentimentul de prietenie. Această stare în care se însuflețesc noi simțăminte vine din veşnicie şi pleacă spre veşnicie. Sufletul simte nevoia să fie ascultat, înțeles, să se împărtășească din frumosul și înțelepciunea altora, să fie în comuniune. Uneori și nimicurile care se întâmplă devin prilej de întâlnire a armoniei. Prietenii, acest dar de mare preț, întotdeauna vin "nepoftiți", ne găsesc, trimiși fiind de Dumnezeu. Însă, înainte de a-ţi dori un prieten, se cuvine să fii tu însuţi un prieten. Bunătatea prietenilor ni se pare superioară bunătății noastre, viața lăuntrică mai subtilă, ispitele mai puține, inima mai mare și încăpătoare. În fața unui astfel de suflet poți gândi cu voce tare. Prietenul este un om egal, real, sincer. Filosofii m-ar contrazice spunându-mi poate că doar singur, fiecare om e sincer, când apare o a doua persoană încep complimentele și interesele. N-aş crede că taifasul este doar o draperie a relațiilor sociale, ci este pătrundere şi forţă aidoma inimii. Poate părea că a fi sincer cu oamenii într-o epocă a falsităţii este o mică nebunie. Dar tocmai sinceritatea activează prietenia şi mișcă, ea este cea care toarnă untdelemn în candela inimii și nu ingeniozitatea de a mânui cuvintele. Şi e frumos să fii un mic "nebun" pentru Hristos, pentru aproapele, acea pată de culoare, într-o plajă a egoismului, a individualismului şi a spiritului de competiţie.
În prietenia sănătoasă fiecare este o capodoperă a naturii. Până ce ţinuta maiestuoasă a inimii, în speranţa ei sublimă ce râvneşte „vise şi legende”, va strânge mâna cu mâini eroice, va cunoaşte şi mâini nevrednice. Dar pierzând pe cei mici, îi câştigăm pe cei mari. Așezată pe afinități nobile, prietenia rămâne un eveniment în viața fiecăruia ce mereu va fi zugrăvită în culorile vii ale unui curcubeu, ce străbate cerul ca după o ploaie rece de vară.
Sfântul Ioan Hrisostom spune pe bună dreptate că nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa acestor bucurii cunosc aceasta. Nu se poate învăţa de la nimeni, ci se trăieşte ca o pregustare a raiului încă de pe pământ.

Ieromonah Hrisostom Filipescu
egumenul Schitului "Sf.Maria Magdalena" Ţibucani

miercuri, 2 noiembrie 2011

Rugă...


Ioan de la Tutova zis Lumânărică


„De la Domnul s-a făcut aceasta şi
este lucru minunat în ochii noştri.”(Marcu 12, 11)

În cetatea culturală a Iaşilor, pe perioada studiilor mele am avut bucuria şi binecuvântarea de a cunoaşte minunate chipuri ale lui Dumnezeu, oglindite în semeni. Şi cred că această împărtăşire în Duh cu oamenii nu se va încheia niciodată în lumea aceasta, fiind o pregustare pentru veşnicie. Ne cunoaştem ca să ne regăsim dincolo în comuniunea iubirii netrecătoare.
Un suflet ales şi nobil am găsit la Biblioteca Central Universitară din Iaşi unde, adeseori consultam diferite lucrări pentru cercetările academice care se impuneau în vremea aceea. Domnul Gheorghe Samoilă, bibliotecarul de la instituţia culturală mai sus amintită, un părinte al studenţilor, un frate ce şi-a uitat parcă metaniile la o chinovie monahală mi-a împărtăşit la un moment dat una din tainele inimii dânsului. Discret şi smerit mi-a făcut cunoştinţă cu un om cu viaţă aleasă desprins din paginile unui Pateric al mirenilor. Acel odor de mare preţ, candela inimii ce mereu îi lumina zilele acestei vieţi efemere era Ioan de la Tutova, zis Lumânărică. Am privit cu o uşoară îndoială, aidoma lui Toma din pericopa evanghelică, această prietenie ce părea nefirească pentru cotidianul din urbea moldavă. Însă mi-am adus aminte de nenumărate exemple de sfinţi care au dorit să fie proslăviţi prin anumite vase pe care ei le-au ales. Cine ştie cum lucrează sfinţii, mi-am zis în sinea mea ! Am încurajat cercetările Fratelui Gheorghe, aşa cum obişnuiesc să-i zic, şi i-am îndrumat paşii spre cuvântul şi înţelepciunea arhierească a Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, glasul cel mai avizat în astfel de situații, care cu siguranţă îi va aşeza la inimă gânduri şi cuvinte cu mai multă autoritate. Îi va dărui acea binecuvântare după care inima sa însetează...
Nu după mult timp aveam să aflu, tot de la Fratele Gheorghe, că Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan a binecuvântat începerea demersurilor pentru a se alcătui acel dosar de canonizare. O mare bucurie !
Apoi am fost invitat să aşez câteva rânduri modeste. Am socotit aceasta ca pe un dar din partea milostivului Ioan de la Tutova, ţinând cont că vin din aceleaşi ţinuturi ale Bârladului, aidoma acestui chip luminat cu nimbul sfinţeniei. Coincidenţă sau nu, lucrarea este rodul ostenelilor unui bibliotecar, iar aceste gânduri sunt înscrise sub tâmpla unei venerabile mănăstiri, tot de un bibliotecar, cu o pană muiată în tuş negru monahal.
Viaţa lui Ioan de la Tutova m-a impresionat până la lacrimi. Condeiul scapă multe detalii, inima însă nu. Parcă îl văd pe uliţele Iaşilor cu inima înfierbântată de iubire, cerşind nu pentru sine ci pentru aproapele. Acest suflet curat cerea bani pentru a cumpăra la bisericile unde erau lipsuri: clopote, veşminte, candelabre şi alte şi alte lucruri trebuincioase cultului divin public. Chiar şi oamenii necăjiţi erau mângâiaţi de bunătatea acestui om, cu toate că poate el era cu mult mai sărman decât aceia şi i s-ar fi cuvenit milă şi îndurare. Inima sa mare îl îndemna mereu să facă bucurii celor din jur prin gesturi ce pot părea mici astăzi dar încărcate cu multă dragoste. Mare dragoste, mare jertfă şi multă înţelepciune dumnezeiască a încăput în inima acestui om simplu dar cu desaga plină de fapte bune. Oare cum s-a înfăţişat unul ca acesta în faţa Tronului Îndurărilor ? Cu chipul senin şi cu braţele deschise dăruindu-se desăvârşit lui Dumnezeu, aşa cum a făcut încă din lumea aceasta efemeră. Iar să te odihneşti în cavoul de la Biserica Tălpălari din Iaşi lângă  Episcopul Filaret Apamias Beldiman nu e puţin lucru, ci spune multe despre cât era de iubit şi preţuit acest „cerşetor pentru Hristos” !

Ioan de la Tutova ar putea fi oriunde astăzi printre semenii noştri. Acest suflet ales a vieţuit într-o simplitate şi sărăcie aidoma unui monah, întrecând poate pe aceştia în unele aspecte. La cercetările pline de acribie şi sensibilitate ale Domnului Gheorghe Samoilă nu cred că ar mai putea să mai adauge cineva ceva, deoarece a fost mai mult decât o pasiune, o dăruire, o vocaţie; este o trăire tainică între ei, o minune ! Tocmai de aceea minunile sunt greu de aşezat în slove mici şi neîncăpătoare, ele trebuiesc trăite. În rânduri se aşează doar stropi de veşnicie, atât cât pot oamenii cuprinde acum, pentru a respira peste veacuri credinţa şi evlavia unor suflete mângâiate de aripi de îngeri. Raiul începem să-l trăim de pe pământ, însă multe ni se vor descoperi dincolo şi atunci vom gusta desăvârşit din toate bunătăţile cereşti. Oh Doamne, câte frumuseţi netrecătoare ne-ai pregătit !
M-au impresionat lumânările din viaţa lui Ioan de unde i s-a conturat şi apelativul de Lumânărică. Iubea lumina şi sunt convins că cei ce iubesc Lumina ajung să fie fiii Lumini în Împărăţia Cerurilor, în cămările sfinţilor. Sfinţii, maeştrii neîntrecuţi în ştiinţa sufletului, sunt prietenii noştri, un dar de la Dumnezeu pentru noi. Ei ne îndeamnă să facem totul cu Dumnezeu, să ascultăm de Dumnezeu si să fim fiii lui Dumnezeu, nu fiii păcatului. Prin sfinţi Dumnezeu ne invită să căutăm frumuseţea adevărată care este în noi înşine.
Sfinţii de cele mai multe ori cât vieţuiesc pe pământ sunt mereu ascunşi de privirile uneori indiscrete ale oamenilor. Mare le-a fost credinţa şi plină de roade bune vieţuirea, pentru care Hristos le-a dat cununa cea neveştejită a slavei Sale în ceruri. Dintre cei care au ajuns la sfinţenie, doar o parte au trecut solemn în ceata sfinţilor, mulţi acoperiţi cu mantia smereniei, de prin cimitirele satelor poate, ori de prin gropi comune, ori de prin munţi şi păduri sau alte crăpături ale pământului au numele înscrise în Cărţile de la Tronul Slavei, de unde nimeni şi nimic nu le va putea şterge vreodată.
Se spune că Lumânărică „sosea ca din cer” acolo unde era nevoie de ajutor. Era un vas ales prin care Dumnezeu lucra. Să-l rugăm pe Hristos Domnul ca prin rugăciunile milostivului Ioan de la Tutova să fim şi noi părtaşi la bucurii sfinte de negrăit.
„Secretul lui Lumânărică” erau faptele bune. Să urmăm şi noi acest secret şi vom vedea minuni în viaţa noastră ! „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” (Matei 25, 35-39) „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

ieromonah Hrisostom Filipescu

* părintele Hrisostom Filipescu, Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, în vol. Secretul lui Lumânărică  - scrieri, comentarii, note, ipoteze, Ediție îngrijită de Gheorghe Samoilă, Editura Pim, Iaşi 2010, pp. 3-7.

luni, 31 octombrie 2011

Chenoză


Doamne,
aşa cum săruţi marea, vântul şi cerul,
sărută-mi lacrima
şi ochii ce plâng mereu...

Sărută-mi
privirile ce te caută şi astăzi,
gândurile ce zboară,
inima ce iar e goală,
buzele ce-Ţi rostesc numele
obrazul ud şi trist.

Când săruţi cerul,
el plânge pentru mine.
Când săruţi marea,
ea îmi cântă balade.
Când săruţi vântul,
Doamne, timpul se opreşte,
şi, plângem amândoi !...

Hrisostom

Presară învăţăminte


Învaţă de la iarbă
să te ridici când cazi,
Învaţă de la pietre
pe toate să le rabzi.

Învaţă de la şarpe
să fii înţelept,
Învaţă de la brad
să stai înalt şi drept.

Învaţă de la ploaie
să plângi cu folos,
Învaţă de la păsări
să ciripeşti frumos.

Învaţă de la soare
să radiezi, să încălzeşti,
Învaţă de la lună
mereu să străluceşti.

Învaţă de la pat
pe toţi să îi primeşti,
Învaţă de la oglindă
să fii ceea ce eşti.

Învaţă de la alb
să fii pur şi curat,
Învaţă de la negru
să fii smerit şi nepătat.

Învaţă de la candelă
să arzi necontenit,
Învaţă de la frunze
să cazi când te-ai veştejit.

Învaţă de la cărţi
să pătrunzi şi-n alte lumi,
învaţă de la anotimpuri
să te împarţi în luni.

Învaţă de la corăbii
să pluteşti pe marea vieţii,
învaţă de la prunci
să aduni roua dimineţii.

Învaţă de la fluturi
să fii gingaş, să ştii să taci,
Învaţă de la necuvântătoare
răbdarea să o faci...

Învaţă de la tot ce te înconjoară,
din zori şi până-n seară...