Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

sâmbătă, 19 august 2017

Rugăciune către Sfânta Treime


Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.
Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.
Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

marți, 8 august 2017

Scrisori din exil - Sfîntul Ioan Hrisostom


„De aceea îţi şi scriu şi-ţi spun ceea ce doreşti să auzi. Ce anume? Sunt sănătos, am sfârşit călă­toria cu bine; mă bucur de linişte şi n-am nici o grijă; toţi mă înconjoară cu multe bunăvoinţă; lucrul acesta mă mân­gâie nespus. Aici nimeni nu mă mai prigoneşte, nici nu mă supără. De ce să te minunezi că am tihnă în oraş, când am avut şi în timpul călătoriei? Scrie-mi şi tu cum o duci, pen­tru ca aşa cum eu te-am bucurat cu aceste veşti, tot aşa şi tu să mă umpli de bucurie dându-mi ştiri despre sănătatea ba. Ştii câte bucurie au cei ce iubesc din inimă când pri­mesc veşti bune de la cei pe care îi iubesc…
…Valurile care se izbesc de stânci nu pot nicidecum să le clintească, ci ele însele dispar, risipindu-se din pricina marii lor furii. Aceasta o puteţi vedea şi cu voi acum, şi cu cei care vă prigonesc zadarnic. Vouă vă aduce aceasta mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, iar înaintea oamenilor mai multă slavă, iar acelora, pedeapsă, ruşine şi ocară. Pentru că aşa este virtutea, şi aşa este păcatul. Virtutea înfloreşte cu cât i se duce mai mult război, păcatul, dimpotrivă, când i se duce război, atunci slăbeşte, şi cu aceasta piere. Aşa­dar, pentru că cele întâmplate vă sunt prilej de mare mân­gâiere, bucuraţi-vă, veseliţi-vă, întăriţi-vă. Cunoaşteţi răsplă­ţile ce vă aşteaptă pentru că aţi intrat în lupta aceasta plină de bărbăţie, cunoaşteţi bunătăţile ce vă aşteaptă pentru că aţi îndurat cu răbdare şi mulţumire cele întâmplate. Sunt bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit şi nici la inima omului nu s-au suit. Suferinţele trec, se duc cu viaţa de aici, pe când răsplăţile rămân ne­muritoare. Dar înainte de răsplăţile acelea, culegeţi şi aici, pe pământ, multă bucurie, că sunteţi hrănite de nădejdea conştiinţei voastre bune şi de aşteptarea acelor cununi.
Ştiu bine că-ţi plac tare scrisorile mele şi că le iubeşti peste măsură. Gândesc că asta-i pricina pentru care mă ţii des de rău că nu-ţi trimit mai multe scrisori. Dar chiar de ţi-aş trimite în fiecare zi câte o scrisoare, n-aş putea să-ţi poto­lesc dorinţa, pentru că doreşti mult scrisorile mele. Dum­nezeu să-ţi răsplătească dragostea mare ce-mi arăţi şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Am să contenesc a-ţi scrie ori de câte ori mi se iveşte prilejul; îmi aduc mie însumi nespusă bucurie când fac lucrul acesta, când gră­iesc des prin scrisori sufletului tău. Dragostea pe care mi-ai sădit-o de la început în suflet o păstrez necontenit în floare. Mu se va veşteji, chiar de-aş fi mai multă vreme departe de tine. Te port în minte pretutindeni, uimit de voinţa-ţi neclin­tită şi de marele tău curaj. Scrie-mi şi tu des, dându-mi veşti bune despre sănătatea ta şi a întregii tale case, ca să am şi de aici multă mângâiere…
…Am ajuns sănătos – căci încep scrisoarea de acolo de unde doreşti şi tu să-i auzi începutul – şi am găsit aici un loc lipsit de tulburări, depărtat de afaceri lu­meşti, plin de multă linişte, fără oameni care să mă supere şi să mă prigonească. Şi ce e de mirare că trăiesc fără teamă şi fără griji în oraşul acesta spre care duce cel mai sălbatic drum, un drum primejdios, de care trebuie mereu să te fe­reşti? Ce e de mirare că am mai multă siguranţă în el decât în oraşele guvernate de nişte legi bune? Dă-mi dar răsplata acestor veşti bune scriindu-mi des şi tu despre sănătatea ba. Trăind aici în linişte deplină, trec necontenit pe dinain­tea minţii mele nobleţea sufletului tău, libertatea cugetului tău, ura faţă de cei răi şi îndrăznirea ta, într-un cuvânt, toată livada virtuţilor bale, şi mă bucur cu amintirea lor. Oriunde m-aş duce, te port în minte pretutindeni şi ard nes­pus de dorul bău. De aceea şi doresc să te văd venind aici. Dar pentru că asta-i greu, aleg a doua cale, îmi caut mân­gâierea pe care mi-o dau scrisorile, nespus de mare mân­gâiere îmi vei aduce de voi primi scrisori dese, care să-mi dea veşti bune despre sănătatea ba.

Gândeşte-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ţine lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ţi aminte de patimile Mân­tuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alţii că are în El pe diavolul, că e mincinos şi profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător şi băutor de vin”; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie şi când L-au scui­pat în faţă? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oţet şi fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când îl barau câinii aceia setoşi de sânge? Ce ai de zis când era dus gol la patimi, când toţi ucenicii L-au părăsit, când unul L-a vândut, altul L-a tăgă­duit, iar ceilalţi au luat-o la fugă, şi numai El stătea gol în mijlocul mulţimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toţi. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu L-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ţi aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare şi că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ţi aminte că şi apostolii au fost izgoniţi pretutin­deni, că stăteau ascunşi şi nu puteau să se arate în oraşe. Adu-ti aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul iar Pavel, de o vânzătoare de purpură, că nu aveau în­credere în cei bogaţi. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot aşa şi acum, nu te întrista!...”

luni, 24 iulie 2017

Rugăciunea celui ce vrea sa teologhisească


O, Dumnezeule a toate, Singur dătător și păzitor al adevăratei teologii și al tuturor cuvintelor și dogmelor ei, singură Treime atot-monarhică, nu numai fiindcă Tu singură conduci toate, ci fiindcă ai în Tine Însuți un singur și unic principiu mai presus de principiu[1], monada unică fără cauză din care provin și la care se întorc fără de timp și cauză, Fiul și Duhul, Duhul cel Sfânt și Domnul, Cel ce are de la Tatăl existența prin purcedere și Cel ce este dat și trimis și manifestat prin Fiul celor ce cred drept întru Tine, și Fiul Unul Născut, Cel ce are existența de la Dumnezeu Tatăl prin naștere, Cel ce prin Duhul Sfânt Se formează și Se sălășluiește și Se arată în chip nevăzut în inimile celor ce cred în Tine, Părinte singur nenăscut și nepurces și ca să spun pe scurt, Cel fără cauză, Singurul Părinte al Luminilor nedespărțite și de aceeași cinste cu Tine, o singură stăpânire, o singură putere, care este creatoare a luminilor create de mâna ta, dătătoare a toată cunoștința, ceea ce produci formele felurite ale cunoașterii și, în mod corespunzător, punând cunoștințele în chip natural în cei ce cunosc: în cei inteligibili, înțelegeri simple și nepătimitoare, iar în cei sensibili, simțiri complexe și pătimitoare, iar în noi, cei compuși, pe ambele. Ceea ce ai dăruit, din negrăită bunătate, cunoașterea despre Tine Însăți, după cât este îngăduit, numai făpturilor Tale raționale, dă-ne și nouă acum să teologhisim în chip bineplăcut Ție și într-un cuget cu cei ce din veac au bineplăcut Ție în faptă și cuvânt, ca să mustrăm și pe cei ce teologhisesc nu în chip bineplăcut Ție și să-i întărim în adevăr și pe cei ce Te caută pe Tine cu adevărat, ca să Te cunoaștem toți ca pe o singură și unică dumnezeire izvorâtoare, pe singurul Părinte și Purcezător și pe Fiul Tău Unul, dar numai Fiu, nu și Purcezător, și pe Unul Duhul Sfânt, dar numai purces, nu și făptură. Și să slăvim un singur Dumnezeu, într-o singură simplă, dar bogată dumnezeire nestrâmtorată, ca să spunem așa, de vreo limită, și să fim slăviți de Tine în bogată îndumnezeire și în revărsarea de lumină întreit luminoasă, acum și în vecii nesfârșiți. Amin.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Moment de sărbătoare în poiana bucuriei


- 22 iulie 2017 -

Schitul Țibucani, înființat în anul 1774, pendinte de Mănăstirea Secu, așezat într-o frumoasă poiană la marginea comunei Țibucani din județul Neamț a îmbrăcat zilele acestea veșminte de sărbătoare. Şi în acest an, programul liturgic dedicat hramului a început din ziua precedentă sărbătorii, oficiindu-se seara Vecernia şi Privegherea în cinstea Sfintei Mironosițe cea Întocmai cu Apostolii Maria Magdalena - ocrotitoarea lăcaşului monahal.
Slujba Sfintei Liturghii a fost oficiată de Preacucernicul Părinte Silviu Daniel Matei, inspector bisericesc la Arhiepiscopia Romanului și Bacăului și preot paroh la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” cartier C.F.R. Bacău, alături de un sobor de preoţi şi diaconi. La momentul de sărbătoare au participat mulțime de credincioși ce au înfrumuseţat slujba prin prezenţa lor.
 La finalul slujbei, Preacucernicul Părinte Silviu Daniel Matei a adresat un cuvânt de învăţătură în care a punctat principalele momente din viaţa Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii şi semnificaţiile acestei sărbători pentru viaţa duhovnicească a fiecăruia. Totodată părintele a aşezat cuvânt de preţuire și felicitare la inima preacuviosului părinte Arhimandrit Vichentie Amariei stareţul Mănăstirii Secu, părintelui Hrisostom Filipescu egumenul Schitului Ţibucani, oficialităților locale, precum şi tuturor ostenitorilor şi binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş.
Sfânta Liturghie a fost urmată de Parastasul pentru cei adormiţi.
Pelerinii au primit la sfârșit câte un pachet cu alimente din partea obştii Schitului Țibucani.
Sfânta Mironosiță Maria Magdalena, prima martoră a Învierii Mântuitorului, să ne dăruiască tuturor pacea, bucuria și lumina izvorâte din mormântul lui Hristos! Amin.


ieromonah Hrisostom Filipescu






























duminică, 2 iulie 2017

Scrisoare de la un Prieten Bun



Am stat și am meditat, după slujba de dimineață și mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în Dumnezeiasca Liturghie, când am conştientizat răceala vizitelor mele la Sfânta Împărtășire, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent aceste rânduri:


Dragul meu,


Într-o zi, pe când nimic nu era şi tu nici nu te gândeai că ai putea exista, eu l-am creat pe om. Și-mi era atât de drag.
Şi l-am făcut după chipul şi asemănarea mea şi doar atât i-am spus: „Te rog, nu mă uita. Nu-ţi cer nimic mai mult, doar nu mă uita”.
Şi ca să-i fie mai uşor, l-am înconjurat de semnele prezenţei mele: un cer albastru şi-o mare adâncă, păduri îmbulzite de viaţă şi pomi plini de fructe şi-un soare imens şi alţi zeci de aştrii ce-i strigă într-una: „Te rog, nu uita de Dumnezeu”.
Şi am făcut zeci de câmpii colorate şi-o floare am vrut chiar să se cheme aşa: „nu mă uita”, ca omul, atât de drag mie, să nu mă uite.
Și-am pus lângă el o altă făptură, la fel de frumoasă, cu chip ca al meu și i-am dat zâmbet și suflet, priviri gingașe și vorbe de duh, ca să-i şoptească despre mine şi să-mi spună doar atât: „Doamne, eu nu te uit”. Dar…
Dar tot mă uita. Şi atunci i-am dat legi şi regi şi profeţi şi semne de bine, de greu, bucurii şi-ncercări; şi i-am trimis suferinţa sperând să alerge la mine cu braţele îndreptate spre cer; şi-am pus şi oameni de seamă să-i strige într-una în numele meu: „Omule, nu uita de Dumnezeu”.
Dar tot m-a uitat.
Şi-am zis: „nu vreau să-l pierd pe cel ce mi-este atât de drag. Am să-i dau totul. Am să mă dau pe mine”. Şi m-am dus pe pământ, am trăit pentru el, am murit şi-am înviat şi cu totul m-am aşezat într-o bucăţică de pâine şi un strop de vin. Şi din aceastea tot strig: „Nu mă uita, primeşte-mă în inima ta!”.
Şi mă tot uit cum mă aşază-n potire frumoase şi-n chivote aurite, dar nu mă poartă în inimi şi-n minte. Şi-atunci strig şi iar strig şi te rog: „Omule, nu mă uita, primeşte-mă în inima ta!”.
Ce-aş mai fi putut să fac şi n-am făcut ca tu să nu mă uiţi şi să mă vizitezi mai des sau în casa ta să mă inviţi ca prieten drag ce-mi eşti?! Am făcut totul…şi totuşi tu mă uiţi.
De fapt, ţi-am scris ca să-ţi spun că duminică m-au încuiat (iar!) în biserică şi tot aştept să vină cineva să-mi spună să merg cu el, să nu mai fiu singur pe Sfânta Masa, in altar. Te rog, aminteşte-ţi de mine şi primeşte-mă săptămâna aceasta să stau cu tine. Iar săptămâna viitoare, dacă devin prea incomod şi iarăşi mă vei alunga, am să găsesc pe altcineva.

Cu drag, Dumnezeu,
prietenul care te-a creat şi te-a răscumpărat!

PS. Te rog să spui şi altora că doar atât doresc: să nu fiu uitat în taina sfântă a altarului unde-i aştept pe prietenii mei pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţumesc! Te Iubesc!

vineri, 30 iunie 2017

Ruga albă


Curăță-ne Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și a nu ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău,
nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.
Atât de la Domnul.
Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă
Pâinea ceea
Pentru că muşcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Păşind domol pe brazde puhave
Şi calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieşi la plivit,
La secerat.
Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Şi, fireşte, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.

Astfel, tot cântând,
Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creştiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este şi Dumnezeu.

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăţă-ne auzul de înjurături,
De scrânşete, de blesteme,
Curăţă-ne vederile de urâţenii,
De sălbăticii, de josnicii.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Macar o oră de linişte curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Aşa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conştiinţa,
Cu inima.
Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simţi
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veşnicia.
Şi atunci vom tresări,
Căci suntem miruiţi
De acea mare minune.
Şi atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veşniciei.
Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu şi-a găsit cu cine să comunice,
Nu şi-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaş,
Mai rămâne gângurind în faşe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim şi sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenţei noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.
Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înţelege,
Ne vom chinui toată viaţa
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim şi
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănuşă gonită de vânt
Şi îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puţin arareori,
Cu gânduri bune,
Înţelepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ţie, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Şi tot aşa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generaţie,
În generaţie,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Şi însuşi felul nostru de a fi.
Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranţă,
la o altă speranţă,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu şiretenia,
Demnitatea cu raţiuni politice,
Faţa,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Aşa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperişul lui,
De la părinţi,
De la strămoşi,
Până la urmaşii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăţi,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simţind
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Şi Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respiraţie
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumuseţea,
Toată adâncimea,
Toată tristeţea,
Verbului matern.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Acea Bunăvoinţă
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Aşa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit şi noi
Pe lumea asta. Şi Dumnezeu
A fost cu noi.

Amin.